Cresc o minune

O să avem un copil! De trei ani tot încercăm, dar n-a fost să fie. Tocmai când abandonasem ideea pentru a mă/ne concentra pe alte lucruri am început să am simptome de gravidă: mai o stare de somnolenţă, mai una de greaţă aşa că am decis să fac un test de sarcină. Jap două linii care ne-au dat viaţa peste cap.

Eu m-am făcut mai leneşă şi profitoare, el săracul de drag înghite tot: găteşte, îmi aduce de mâncare la muncă, strânge după mine şi nu mai cârâie aşa mult că sunt împrăştiată, ba chiar o să îmi facă şi masaj la picioruşe (până acum refuza pe motiv că îl dor degeţelele). Cel mai crunt pentru el este faptul este că el curăţă litiera primului copil.




Pe mine în schimb puţinii oameni cărora le-am spus mă agasează cu tot felul de întrebări. Una dintre ele este: eşti bine? Frate sunt gravidă nu bolnavă. Mamele ard de nerăbdare să împrăştie vestea, deşi nu văd ce atîta fală că o să fii bunică, pentru mine bunicile sunt bătrâne. Să vezi atunci nebunie: şi cum eşti? ai pofte? ai greţuri? ce e? ce nume o să aibă? pot să pun mâna(asta într-un caz fericit în care îţi cere voie şi nu te atinge direct)?Tot încerc să le ţin în frâu, dar nu ştiu cât o să mai pot.